SURPRIZE LA TIMPUL TRECUT

 Nu știi niciodată de ce-i în stare istoria din tine!

Costel Zăgan

LORYJEANNE, ACASĂ

     Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.

   Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.

   Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.

   Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.

   Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.

   NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?

    
   Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?

Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie,  ci din lehamite.

   Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!

   Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !

   Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.

   De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!

   Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)

PROIECTE LUDICE

 o noapte despre dragoste

o iubire despre noi

o carte despre poezie

Costel Zăgan

MY GOGYOSHI : ÎN CĂUTAREA NEMURIRII PIERDUTE

MY GOGYOSHI : ÎN CĂUTAREA NEMURIRII PIERDUTE:   Adam și Eva au inventat dragostea Costel Zăgan

 dar fiți fericiți

prieteni dragi

ca toată lumea

Costel Zăgan, CRATIMA TĂCERII

 PUTEREA ŞI PÂRÂUL BUCLUCAŞ DIN SATUL LUI  DIO

   Apele mâloase ale tranziţiei româneşti scot la suprafaţă oameni şi situaţii bizare. Care amintesc de atavismul comunei primitive. Nu numai că brusc , parcă numai funcţionează raţiunea oamenilor, dar nici bunul-simţ (aflat la îndemâna oricui, nu-i aşa ?) nu mai are de spus niciun cuvânt!

   Şi iată, chiar Legea 18, născută spre bucuria şi , mai ales, chinul ţărănimii, zdruncină poporul din temelii! Dar să lăsăm să vorbească faptele.

   În unul din satele României, despre care s-a tot scris, exista pe harta sa veche un pârâu. Un firicel de apă ce străbătea satul de la un capât la celălalt. Pe direcţia nord-vest- sud-est. În realitate, de-a lungul timpului, debitul său a variat de la zero la normal.

    În ultimii ani, datorită ploilor abundente, apărând noi izvoare, precum şi Legea 18, pârâul tot încearcă să se extindă prin...divizare! Până aici, toate-s bune şi frumoase. Însă, "aripa" mai tânără a pârâului buclucaş îşi dă prea mare importanţă: din propria iniţiativă şi-a trasat albia taman prin centru satului! 

Prin faţa a peste 30 de gospodării . De asemenea, şi prin faţa şcolii. Şi, atenţie, are tendinţa de umflare- prin oroziune ! Ce mai, "picătura moldovenească" erodeazâ, câte-oleacă, dar sigur malurile.

  Încet şi previzibil, primejdia se conturează : în viitor!

- Dom`Primar, să nu păţească şi satul nostru ca femeia cu drobul de sare!  ...Cade sau nu cade...Puterea?

   Aţi pricepu ceva ? Că pe-aici nu se vede din cauză de apă! Deocamdată e până la genunchii broaştei!

   Avertizare: vin ploile de primăvară!

Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (115)

 Dragoste, tu mă vezi doar când nu-s lângă tine!

Costel Zăgan, INVENTEME