Poate că asta este poezia:
darul de-a exprima ceea ce nu pot spune nici știința,
nici filosofia,
nici toată proza,
nici muzica întreagă,
cu
celelalte arte la un loc.
Poate că asta este poezia:
darul de-a exprima ceea ce nu pot spune nici știința,
nici filosofia,
nici toată proza,
nici muzica întreagă,
cu
celelalte arte la un loc.
Totul se va termina când nu voi mai putea să-mi fac plimbarea. Punctul meu forte sunt picioarele, nu capul, și credința mea este că orice filosof adevărat gândește mai întâi cu picioarele.
Tac
Tăcerea ştie totul
despre mine
Naşterea copilăria dragostea moartea
Nimic
nu
i-a scăpat
poezie de Costel Zăgan din Tăceri în re minor (22 mai 2012)
Adăugat de Costel Zăgan
Aud Bacovia
văd Eminescu
miros Macedonski
pipăi Arghezi
lăcrimez Esenin
cânt Baudelaire
exist Shakespeare
picur Verlaine
în fine
doar Maiakovski
pune la cale
altă poezie
invadatoare
însă
și
pe
asta
o
evit
cu
drag
poezie de Costel Zăgan din Ode gingaşe
Adăugat de Costel Zăgan
Una din fetele lui Dio, LJ, A VENIT PENTRU O SĂPTĂMÂNĂ ACASĂ. Din Franţa. Luna august este şi pentru satul lui Dio luna când străinerii revin pe meleagurile natale. Din Italia, din Spania , din Anglia ori din Franţa.
Revin să-şi reîncarce bateriile sufleteşti pentru încă un an. Doi sau mai mulţi. Ani. Şi totuşi, Dio are impresia din ce în ce mai pregnantă că acest fenomen social, globalizarea, mai mult îi înstrăinează decât îi apropie pe oameni.
Parcă oamenii, din ideal, din ţintă, mă rog, din obiectiv au ajuns victime. Şi nu doar individul, ci şi grupul (familia, îndrăgostiţii) se destramă, se dezintegrează.
Însă extremele se atrag, iar victimele nu sucombă, ci fac pasul, decisiv, nu se ştie dacă înainte, înapoi, la stânga sau la dreapta. Important este că Homo sapiens se mişcă.
Uneori cuvintele sapă adevărate tuneluri prin aer şi parcă am vorbi cu ochii legaţi : la începutul frazei te afli, de exemplu, în România, iar după ce-ai marcat prin punct încheierea comunicării, deschizând ochii te trezeşti de partea cealaltă a mapamondului.
NE DEPLASĂM CU VITEZA CUVÂNTULUI! ÎNAINTĂM SAU NE ÎNĂLŢĂM ?
Totuşi, de unde această senzaţie (meta)fizică aproape că suntem în cădere liberă : printre stele şi singurătăţi ?
Şi de ce toată lumea-i supărată sau, mă rog, fără chef ? Preferăm să ne îmbolnăvim decât să participăm la bucuria aproapelui. Şi nu o facem din invidie, ci din lehamite.
Dio schiţează un zâmbet amintindu-şi că lehamitea-i starea de bună dispoziţie a leneşului! Cred că am găsit : NE ESTE LENE SĂ EXISTĂM!
Ne-a pierit cheful de viaţă, dar şi de moarte! Nu se mai sinucide nimeni, domnule, ca altădată !
Şi totuşi, am pornit de la bucurie. Era vorba despre o revenire, despre o întoarcere. Poate că nu ne putem întoarce decât în viitor : cifrul copilăriei fiind şi de această dată inexpugnabil.
De-un lucru sunt însă sigur : fericirea nu există decât la timpul trecut. Da, sigur că da. Et in Arcadia ego!
Costel Zăgan, DEŞERTUL DE CATIFEA (142)
Prezentul este ciorna Apocalipsei. COSTEL ZĂGAN, INVENTEME